Eutanasia eugenista
In anii 1830-1840, o miscare igienista se dezvolta avand ca obiectiv „sa asaneze, sa moralizeze clasele muncitoare”. Sir Francis Galton (1822-1911), verisor cu Charles Darwin, fondeaza in 1883 eugenia stiintifica (in engleza eugenics, cuvant construit din greaca: eu, bine, si genos, rasa), stiinta al carei obiect, dupa el, „trebuie sa fie dublu: a impiedica multiplicarea inadaptatilor […] si a ameliora rasa, favorizand reproducerea celor mai apti” (Petit Robert). In 1895, apare in Germania o lucrare intitulata „Dreptul la moarte” (1), care sustine ca exista indivizi a caror viata nu are decat o „valoare negativa”. In 1913, Charles Richet, premiul Nobel pentru medicina si fiziologie, scrie in Selectia umana (Richet, 1919): „dupa eliminarea raselor inferioare, primul pas pe calea selectiei este eliminarea anormalilor”. In 1920, juristul Karl Ludwig Binding si psihiatrul Alfred Hoche publica: despre libera distrugere a unei vieti care nu merita a fi traita. (2)
Acest eugenism se raspandeste rapid in meiile stiintifice si populare. Astfel, din 1900 pana in 1940, numeroase tari (Germania, Finlanda, Suedia, Norvegia si 35 de state din Statele Unite) au promulgat legi de sterilizare a persoanelor purtatoare de boli presupuse ereditare si /sau periculoase pentru societate (Lecourt, 1996). Hitler reia aceasta teza in Mein Kampf, in 1924.
In 1933, 500 de eugenisti veniti din lumea intreaga se aduna la Bremen pe tema „viat afara valoare”. In 1935, Alexis Carrel, premiul Nobel pentru medicina si autorul unei lucrari de succes, Omul, acest necunoscut , exprima aceleasi idei: „Nimeni nu ar trebui sa ia in casatorie un individ purtator de tare ereditare[…]”. La drept vorbind, cei care poarta o prea grea povara ancestrala de nebunie, de slabiciune a spiritului sau de cancer, nu trebuie sa se casatoreasca […] eugenismul voluntare ar conduce nu numai la constituirea de indivizi mai puternici, dar si a unor familii […] care ar constitui o aristocratie, din care ar iesi probabil oameni de elita” (Carrel, 1935).
In septembrie 1939, Hitler lanseaza Actiunea „T4”, numita si „Aktion Gnadentodd”, pentru a provoca literalmente, „gratia mortii” bolnavilor mintali, handicapatilor si batranilor.
Citat din Abiven, Chardot si Fresco, 2000, p.37.
Ibidem, p.37
La intreruperea sa, la 24 august 1941-pe motivul unei opozitii crescande in randul populatiei –actiunea T4 ca fi ucis mai mult de 100 de mii de bolnavi mintali si aprozimativ 75 de mii persoane varstnice. (1)
Eutanasia compasionala : cateva exemple si rolul asociatiilor
Sase rusi muscati de un caine turbat au fost dusi la Pasteur, care tocmai punea la punct serul sau antirabic (1886). Dar acesta s-a dovedit neputincios sa usureze pe acesti nenorociti. Dupa cateva zile, prada unor insuportabile dureri, ei l-au implorat pe Pasteur sa puna capat supliciului lor „dupa o consulare intre farmacistul sef al spitalului si […] si Pasteur, s-a hotarat. Farmacistul a pregatit cinci pastile-primul murise in fine-care au fost administrate celorlalti cinci cu toata discretia necesara intr-un astfel de caz. Cand linistea se lasa […], ne-am pus toti pe plans de groaza. Eram la capatul nervilor, distrusi”, povesteste Leon Daudet. (2)
In literatura franceza se regaseste o astfel de eutanasie la moartea tatalui Thibault, caruia fiul sau Antoine, medic, epuizat de zilele si noptile „de spectacol de infern”, ii face o injectie mortala cu morfina.
Din anii 1930, se constituie asociatii in favoarea eutanasiei compasionale: in Anglia, in 1935, Volontary Euthanasia Association, care si-a luat mai tarziu numele de Exit; in Statele Unite, in 1938, Society for the Right to Die (SDR) are a luat in 1975 numele de Euthanasia Society of America. Ele se vor dezvolta dupa al doilea razboi mondial, incepand cu anii 1970, cam peste tot in lume; regrupate in sanul World Federation of Right-to-Die Societies, ele numara astazi aproximativ 500.000 de membrii, dintre care 25.000 in franta si 60.000 in Elvetia.
In 1974 numerosi universitari, dintre care trei cu premiul Nobel, publica in le Figaro un manifest in favoarea dreptului la eutanasie. In 1979 apare in Le Monde un articol de Michel LeeLauda, intitulat „Un drept”, in care autorul afirma necesitatea de a recunoaste pentru cei grav bolnavi, handicapati si varstnici, dreptul de a muri voluntar si de a fi +
ajutati in aceasta.
In 1980, Asociatia pentru dreptul de a muri in demnitate (ADMD) este creata in Franta (in 1984 in Spania si in 1986 in Italia). Articolul 1 din statutul sau stipuleaza: „Asociatia are ca scop sa promoveze dreptul legal si social, de a dispune, in mod liber si rational, de persoana sa, de corpul sau si de viata sa; de a alege liber modul de a-si termina viata, de a o trai pana la capat in conditiile cele mai bune” (Pohier, 1988). Toate aceste asociatii formuleaza 3 revendicari principale: dreptul de a nu suferi, refuzul insistentei terapeutice si dreptul la eutanasie voluntara, daca pacientul o cere.
(1) Vezi Ternon, Yves, Masacrul alienatilor, de la teoreticienii nazisti la practicieni SS, Casterman, 1971; Abiven, Chardot si Fresco, 2000, p.36-44; Aumonier Beignier si Letellier, 2001, pg.41-42
(2) Daudet, L., Amintiri din mediile literare, politice, aristice si medicale, Robert Laffont, Coll. „Bouquins”, Paris 1992, cap.II, pg. 171
(3) Vezi Martin Du Gard, Roger, „Familia Thibault”, Gallimard, Paris, 1929
Paralel, in anii 1980-1990, la marginea legii, practica eutanasiei s-a raspandit. Ea utilizeaza cocktail-ul litic sau DLP, amestec din 3 droguri Dolosal, Largactylsi Phenergan in injectie intravenoasa sau injectari cu potasiu.
Unii medici se vor specializa chiar in a eutanasia persoanele care le cer acest lucru (este vorba uneori de asistenta la sinucidere).
Doctorul Julius Hacketal din Germania, doctorul Peter Admiraal din Olanda, doctorul Jack Kevorkian, din Statele Unite si doctorul Leon Schwarzenberg in Franta sunt cei mai celebri.
via : Editions du Conseil de l'Europe, << Regard éthique - L'euthanasie - Volume I >>
