Justificarile contemporane ale eutanasiei
de Jean-Paul Harpes
Noi nu mai murim cum mureau sramosii nostri si mai ales nu mai percepem moartea asa cum o percepeau ei.Progresele medicinei, caracterul din ce in ce mai tehnic al ingrijirilor, faptul ca nu se mai moarte astazi in sanul familiei, dezvoltarea ingrijirilor palearive au schimbat radical modul in care moartea intervine astazi. Modul in care este perceputa s-a schimbat tot pe atat daca nu mai mult, odata cu transformarea valorilor si exigentelor normative care ne orienteaza, cu un anumit numar de practici sociale, inspirate de aceste transformari.
A muri astazi
Progresele medicinei si ale igienei au amanat considerabil momentul mortii.Pe cand in urma cu 200 de ani 8% din populatie atingea 75 de ani, 58% depaseste actual aceasta varsta.
(1. Vezi Pohier, Jacques Moartea oportuna, Editura Seuil, Paris, 1998,p.19).
Dar, odata cu cresterea sperantei de viata, progresele medicinei au prelungit in mod considerabil durata unei boli fatale. Asteptarea mortii risca astazi sa fie interminabile si greu de suportat.
Si aceasta cu atat mai mult ca , tratamentele devenind, in multe cazuri, tot mai grele, calitatea vietii se diminueaza progresiv in ciuda unor remisiuni. progresele medicinei prelungesc in egala masura numarul anilor in timpul carora batranul senescent isi vede apropiindu-se sfarsitul.
In concluzie, astazi se moare in mai mult timp, cu pretul a mai putine dureri fizice dacat altadata fara indoiala, dar nu fara teama si suferinte psihice.
Pe de alta parte, daca este adevarat ca speranta de viata, considerabil marita, permite refularea ideii mortii pentru mult mai mult timp, survenirea subita a unei afectiuni fatale dupa o perioada prelungita de stare de bine risca sa-l faca pe bolnav deosebit de vulnerabil.
Un tanar atins de sida sau de oricare alra boala fatala, atunci cand ideea mortii ii este complet straina, va fi fara indoiala mai vulnerabil. Pe de alta parte, bolnavul atins de o boala fatala este mai bine informat astazi despre ce i se intampla. Chiar daca medicul il informeaza prudent si progresiv despre afectiunea sa, el nu va asimila durul adevar dacat pe parcursul unui proces de adaptare foarte dureros.
Practica generalizata a spitalizarii,crearea si multiplicarea caminelor de ingrijiri, aparitia si generalizarea ingrijirilor paleative ( mult prea ezitanta, in unele tari,in special din motive bugetare) au transformat radical la randul lor modul de a fi bolnav si de a imbatrani, modul in care se moare si in care se percepe moartea astazi. Pe deoparte ingrijirile sunt considerabil ameliorate. Medicina paleativa elibereaza bolnavul , in cea mai mare parte a cazurilor, de asteptarea angoasanta de a trebui sa moara in suferinta.
Pe de alta parte, totusi, bolnavul atins de afectiuni grave trebuie sa se acomodeze cu lungi perioade de spitalizare si batranul , care si-a pierdut autonomia, isi petrece sfarsitul vietii intr-un camin de ingrijire.
Practica (inevitabila) a spitalizarii sistematice si crearea ( la fel de inevitabila) a caminelor de ingrijire ii transplanteaza pe batrani si pe bolnavi intr-un mediu impersonal, relativ rece, in ciuda devotamentului adesea considerabil al medicilor si al ingrijitorilor. Pe de alta parte, in 2 pana la 3% din cazuri, ingrijirile paleative nu sunt sau sunt insuficient eficace. Suferinta fizica nu este intotdeauna eliminata.
Teama de suferinta este si mai mare. Frica de sufocare in timpul noptii, proprie bolnavilor suferind de un anume sindrom de degenerescenta neuromusculara, poate fi insuportabila.
In plus, chiar daca este garantata, absenta durerii nu exclude ca suferinta morala sa nu fie imensa, provenita din disperare sau, cel putin , dintr-un sentiment de vid si de absurditate.
In optica batranilor care isi petrec sfarsitul vietii intr-un camin de ingrijiri, relatiile umane mai dense, chiar conflictuale, pe care le intretineau cu ai lor sunt uneori percepute ca apartinand unui paradis pierdut. Foarte des, legaturile cu familia sunt aproape rupte.
Orizontul inevitabil al mortii ameninta sa devina obsesional in vidul unei vieti in care nu se mai petrece mare lucru. Acest fapt este fara indoiala legat de frecventa sinuciderii la persoanele varstnice si in special la barbati. In categoria celor de peste 65 de ani, in Statele Unite, rata a crescut cu 25% intre 1981 si 1986.
La fel ca pentru noul context medical, perceperea mortii este modificata de transformarile imaginii pe care ne-o facem asupra universului si asupra noi insine., ca si asupra transformarilor orizontului nostrum normativ. Grilele conceptuale si normative prin care interpretam atat viata noastra cat si sfarsitul ei, schimbandu-se considerabil si continuand sa se schimbe, perceptia noastra asupra mortii este diferita de cea a generatiilor precedente.(1. Trebuie , desigur, sa se tina cont de faptul ca orizontul cultural si normative al societatii noatre este complex si tulbure si ca suntem departe de a impartasi aceleasi concept, valori si exigent normative. In societatile contemporane, pluriculturalitatea incepe in mintea fiecaruia. )
Eroziunea accelerata a credintei religioase a modificat perceptia mortii. Rari sunt cei ce pastreaza o credinta intacta intr-un Dumnezeu atotputernic, creand viata si sustinand-o. In fata mortii, oamenii se raporteaza de acum inainte la ei insisi, raspunzand absentei lui Dumnezeu cand prin resemnare, cand prin indiferenta sau sfidare. Imaginea unui univers orientat de o finalitate linistitoare s-a intunecat de mult timp.
Declinul certitudinilor religioase si metafizice a mers mana in mana, din secolul Luminilor cel putin,cu o constinta ascutita, intarita inca in zilele noastre de autonomia individuala.
Individul aspira de acum incolo sa-si modeleze el insusi viitorul, sa-si proiecteze propria conceptie de viata buna. Fiind Pe linia dreapta a acestei evolutii normative, recunoasterea dreptului la autodeterminare a pacientului, cerinta unei autonomii partiale, recunoscuta adolescentilor si chiar handicapatilor mintali, este totusi de origine destul de recenta.
(2. Vezi Conventia Consiliului Europei asupra drepturilor omului si biomedicina, numita Conventia de la Oviedo.Seria tratatelor europene, nr.164.)
In contextul acestei revolutii, traditionalul paternalism medical cedeaza progresiv locul , dialogului intre medic si pacient , unei informari prudentea acestuia din urma care tine cont de un proces adesea dificil de maturizare si de asimilare a adevarului. Acest proces ajunge la primirea consimtamantului pacientului.Pacientul este asociat cu alegerea terapiilor. El este in masura sa contribuie la jalonarea drumului care il conduce la moarte.
Va trebui sa adaugam ca societatile noastre, laicizate, nu au favorizat doar aparitia unei puternice pretentii de autonomie, ci sunt in mare masura marcate de idealul unei vieti active, implinita,sanatoasa si sportiva, de cel al prelungirii pana la o varsta avansata, a tineretii si eficientei. Certitudinea mortii, chiar lipsita de suferinta fizica, est (sau poate cel putin sa fie) greu de suportat in aceasta optica.
Slabiciunea datorata varstei, dependentei, absentei de persective sunt adesea traite ca fiind semne de decadere. Cu cat bolnavul atins de o afectiune fatala si batranul la sfarsit de viata percep starea lor prin aceasta optica, se poate ca pe masura ce suferinta lor se intensifica, ei sa ajunga sa prefer moartea, unei vieti care nu le mai ofera nimic sau pe care, pe motivul lipsei de calitate, o considera mai rea decat moartea.
Cerinta de autonomie in fata mortii, teama pe deoparte de o viata foarte diminuata, se exprima printr-un interes crescand al celor sanatosi pentru redactarea unui testament de viata, precizand, in avans, natura ingrijirilor pe care ar vrea sau nu ar vrea sa le primeasca daca intr-o zi ei nu ar mai fi in masura sa se pronunte. Acest interes trebuie interpretat pe deoparte in contextul amenintarilor foarte reale ale unui accident rutier, ale prabusirii unui avion, ale unui accident cardiac sau vascular datorat stresului profesional. Trebuie interpretat, pe de alta parte si mai ales, in contextul perceptiei globale a vietii si a mortii, caracterizand societatea noastra.
Ne-am limitat pana aici la a pune in lumina exigentele normative (sau cel putin pe unele dintre ele) si de valori prin care, bolnavii in faza terminala. bolnavii in dialog cu medicii lor, cei foarte varstnici, cei care se tem de a fi surprinsi pe neasteptate de moarte, tind sa perceapa si sa-si structureze sfarsitul de viata. Intr-o optica externa, in optica celor care sunt mertori ai suferintei bolnavilor in statiul final, compasiunea, care - orice s-ar spune - ramane una din valorile cel mai bine impartasite de societatea noastra, contribuie la modelarea perceptiei, a ceea ce se judeca a fi o moarte buna. In propria lor optica interna, cei care sufera se asteapta, pe de alta parte, la un minim de compasiune.
Perceptia mortii, si in special cea a unei motri eliberatoare (sua judecata eliberatoare de ceilalti), este de asemenea in functie de practicile reale si de dispozitiile legale in vigoare, atat in tara in care traim , ca si in alte tari, privind ajutorul acordat la moarte. Legislatia si practica olandeza, noua legislatie belgiana, faptul ca sinuciderea asistata este autorizata in special in Elvetia, incep sa se inscrie i orizontul comun european.
Perceptia mortii se face de acum in colo - cu un sentiment de eliberare sau cu teama - in functie de aceste noi dispozitii. Pe de alta parte, prezenta asociatilor pentru dreptul de a muri in demnitate, a contribuit cu siguranta la modificarea, in mai multe tari, a perceptiei mortii.
via : Editions du Conseil de l'Europe, << Regard éthique - L'euthanasie - Volume I >>
