Un cuvant ambiguu
Dictionarul limbii franceze de Littré (sec.XIX) spune: „Eutanasie, moarte buna, moarte blanda si fara suferinta”. Petit Larousse da definitia: „Eutanasie, (din greaca, eu, bine si thanatos, moarte), act al unui medic care provoaca moartea unui bolnav incurabil, pentru a-i scurta suferintele sau agonia, ilegal in cea mai mare parte a tarilor”. (Robert semnaleaza aparitia acestui cuvant in limba franceza in 1771, cu sensul de „moarte fericita”si adauga: „moarte blanda si fara suferinta, survenind natural sau gratie folosirii unor substante calmante sau stupefiante”, apoi ”Folosirea de procedee care permit grabirea sau provocarea mortii pentru a elibera un bolnav incurabil de suferinte extreme sau pentru orice alt motiv de ordin etic”.
In ultilizarea curenta, cuvantul eutanasie oscileaza intre doua semnificatii opuse, cea de „moarte blanda” si cea de „moarte provocata”.
Pentru a remedia aceasta ambiguitate, adaugarea unui adjectiv la cuvantul eutanasie este adesea propusa.
Astfel:
-eutanasia activa (directa), desemneaza actul de a provoca in mod deliberat moartea prin administrarea unei substante toxice care duce la deces, in cateva minute, dar nu precizeaza daca acest act este facut sau nu la cererea bolnavului;
-eutanasia pasiva (indirecta), desemneaza pentru unii retinerea de la orice ingrijiri vitale in intentia de a scurta agonia (este un abandon al bolnavului, contrar recomandarilor lui F.Bacon si a articolului 38 din Codul de deontologie medicala francez); pentru altii, incetarea sau renuntarea la o terapie irationala (o noua chimioterapie, respiratie artificiala, rinichi artificiali, etc.) iar pentru altii, moartea rezultand din escaladarea necesara a dozelor de sedative utilizate pentru a lupta impotriva durerii.
Cu sau fara adjectiv, termenul eutanasie ramane ambiguu.
In discutiile publice, cuvantul eutanasie este folosit in sensul sau etimologic de „moarte buna, moarte blanda” sau in acceptia sa moderna de „moarte provocata”. Lucrurile sunt prezentata ca si cum alegerea ar trebui sa se faca intre eutanasie (care?) si insistenta terapeutica, sau intre eutanasie (care?) si abandonul bolnavului.
Periodic sunt efectuate sondaje in randul publicului si al medicilor pentru a stii daca doresc „sa moara fara suferinta”, „sa fie ajutati sa moara”. Studiul Ipsos, realizat pentru Le Figaro, si France3 in septembrie 1998, punea astfel problema: daca ati fi atins de o boala incurabila si prada unor suferinte extreme, ati dori sa fiti ajutat sa muriti? „Da” reprezenta 79%, iar „Nu” categoric 12%; conform sondajului Ifop, realizat in Jurnalul de duminica si publicat la 15 aprilie 2001, 38% dintre francezi estimeaza ca legea ar trebui de acum inainte sa autorizeze medicii pentru a pune capat vietii persoanelor atinse de boli insuportabile si incurabile, care ar cere acest lucru. Marea majoritate a raspunsurilor sunt favorabile, intrebarile puse se pot aplica la fel de bine ingrijirilor paleative, cat si mortii provocate. Ori relatia de incredere care trebuie sa existe intre pacientul de la sfarsitul vietii si medica pare sa impuna alegerea unui singur sens termenului de eutanasie, de referinta precis si neambiguu. (1)
Cele 5 acte posibile la sfarsit de viata si analiza lor de catre lege si de Codul francez de deontologie medicala
Nu vom reusi sa definim eutanasia decat dupa ce am proiectat in mod schematic cele 5 actiuni terapeutice susceptibile de a fi utilizate la un bolnav incurabil ajuns la capatul vietii.
Cele 5 acte:
1. administrarea de analgezice, in doze progresive, capabile sa accelereze moartea;
2. limitarea sau renuntarea la tratamente active sau de reanimare;
3. oprirea dizpozitivelor de supravietuire artificiala (rinichi si/sau respirator artificial);
4. ajutorul la sinucidere sau sinuciderea asistata;
5. injectarea unei substante letale. (2)
Actul 1: moartea care urmeaza escaladarea necesara de doze de analgezice pentru a usura durerile insuportabile nu este voita, desi riscul este cunoscut. Nu este vorba de o eutanasie.
Actele 2 si 3 se opun insistentei terapeutice, in respectul pentru vointa bolnavului - cand el este constient – sau a tutorelui sau reprezentantului desemnat cand el si-a pierdut capacitatea de a se exprima:
Articol L1111-6 din legea nr. 2002-303 din 4 martie 2002, referitoare la drepturile bolnavilor si la calitatea sistemului de sanatate:
„Orice persoana majora poate desemna o persoana de incredere care poate fi o ruda, un apropiat sau medicul curant si care va fi consultata in cazul in care acea persoana ar fi in imposibilitatea de a-si exprima vointa si de a primi informatia necesara in acest scop. Aceasta desemnare este facuta in scris. Ea este revocabila in orice moment. Daca bolnavul o doreste, persoana de incredere o insoteste in demersurile sale si asista la convorbirile medicale pentru a-l ajuta in hotararile sale.”
Articolul L111-4 din legea nr. 2002-309 din 4 martie 2002:
„Atunci cand persoana este incapabila sa-si exprime vointa, nici o interventie sau investigatie nu poate fi realizata, exceptand o urgenta sau imposibilitate, exceptand persoana de incredere prevazuta la articolul L111-6, sau familia, sau un apropiat”.
Aceasta renuntare la tratamente nerationale este conforma:
-cu Codul francez de deontologie medicala (1995), art. 37:
Vezi Aumonier, Beignier, Letellier, 2001-p.8
„In orice imprejurari, medicul trebuie sa-si dea silinta sa usureze suferintele bolnavului sau, sa il asiste moral si sa evite orice incapatanare nerationala in investigatii sau terapeutica”;
-cu Recomandarea 1418 a Adunarii parlamentare a Consiliului Europei din 25 iunie 1999: „Prelungirea artificiala a existentei incurabililor si muribunzilor prin utilizarea de mijoace medicale ” disproportionat cu starea bolnavului face ca astazi sa apese o amenintare asupra drepturilor fundamentale pe care le confera oricarui bolnav incurabil si oricarui muribund demnitatea sa de fiinta umana”;
-cu articolul L1111-4 din legea nr. 2002-303 din 4 martie 2002, referitoare la drepturile bolnavilor si la calitatea sistemului de sanatate: „medicul trebuie sa respecte vointa persoanei dupa ce a informat-o despre consecintele alegerii sale. Daca vointa persoanei de a refuza sau de a intrerupe un tratament ii pune viata in pericol, medicul trebuie sa faca totul pentru a o convinge sa accepte ingrijirile indispensabile”;
-cu declaratia Papei Ioan-Paul 2 din 25 martie 1995 : „Se poate renunta constient la tratamente care nu ar produce decat un ragaz precar si penibil al vietii, fara a intrerupe totusi ingrijirile datorate bolnavului intr-un astfel de caz.”
Aceasta hotarare de limitare sau de oprire a terapeuticii active trebuie sa fie luata cu tot calmul, claritatea si colegialitatea, si nu este o oprire a ingrijirilor sau un abandon, ingrijirile de confort si insotire a bolnavului trebuind sa fie asigurate pana la sfarsit in virtutea articolului 38 din Codul francez de deontologie medicala. Daca toate aceste conditii sunt indeplinite, decizia nu constituie defel o eutanasie, caci ea urmareste sa respecte moartea naturala.
Actele 4 si 5 sunt de o alta natura. Ajutorul la sinucidere sau sinuciderea asistata este ilegala in majoritatea tarilor (cu exceptia Elvetiei si a statului Oregon din Statele Unite). Cat despre injectarea unei substante letale, aceasta este o moarte provocata, ilegala in majoritatea tarilor, cu exceptia Olandei, Belgiei si a statului Oregon.
Totusi, reprezentantii ADMD, ai Gandirii libere si liberii exaministi belgieni considera ca exista o continuitate fundamentala intre aceste 5 acte care, pentru ei, sunt toate acte de eutanasie, in timp ce asociatiile de dezvoltare a ingrijirilor paleative (SFAP, JALMALV) si ansamblul autoritatilor religioase (cu exceptia anumitor protestanti) sunt de parere contrarie.
via : Editions du Conseil de l'Europe, << Regard éthique - L'euthanasie - Volume I >>
